Infertilitatea, pe înțelesul celor mai norocoși - despre emoțiile și rănile pe care le produce infertilitatea | Comentarii articol
21/6/2018
Comenteaza / Pune o intrebare
✔️ Dacă ți-a plăcut articolul sau ți-a fost de folos, apreciază-l cu un share! Aceste informații le pot fi utile și altor mămici sau tătici. Îți mulțumim anticipat! ❣️
Subiecte tratate:
Tema:
Ultimile 8 comentarii
Cu Dumnezeu se poate orice...las un numar pt a impartasi experiente ce va pot ajuta...cu drag...0748864948
La fel ca celelalte fete trebuie sa te felicit pentru articol.Nu e usor si doar timpul e cel care poate remedia ceva.E dureros,iar ziua in care afli ca nu se a intampla niciodata e ziua in care jumatate din inima moare.E o durere care te sugruma si nu te lasa sa respiri.Dar e si ziua in care am invatat sa apreciez ceea ce am.Nu urasc femeile care sunt mame,si nici nu vreau sa dau sfaturi nimanui.Fiecare femeie e diferita si fiecare traieste durerea in stilul ei.Eu am avut zile in care am plans incontrolabil,in care am simtit ca sunt oameni frumosi care ma iubesc si care au nevoie de mine.Am invatat ca venirea mea pe lume are alt scop.Aveti grija de voi si nu uitati sa va bucurati de tot ce e frumos!
Ma inscriu si eu in randul celor care transmit felicitari pentru articol. Da, e foarte greu sa traiesti in aceasta lumea cu o astfel de boala, e o chestie care te macina incet si sigur. Nu poti sa spui pt. ca cei din jur nu inteleg, sau nu vor sa inteleaga. Ajung sa creada ca nu vrei un copil, ca esti egoist, ca ti prea mult la cariera etc. Asta mi se parea partea cea mai grea, interactiunea cu societatea. Toata lumea te priveste suspect, daca le spui ajung sa iti planga de mila intr-un fel in care nu il meriti. Multe din cele care au copii se considera merituoase, eroine, uitand ca a avea un copil nu este o realizare, a avea un copil este un dar, un cadou pe care l-ai primit si tu femeie manager si tu femeie care iti plimbi copilul legat de gat cersind la semafor. Asa cum viata ne da in dar frumusetea, sanatatea, asa ne da in dar si copilul. Copiii nu sunt ai lor, ei sunt ai universului, dar au ales sa ia fiinta in aceasta lumea prin intermediul lor . Am observat insa de multe ori ca sunt femei care in preajma celor cu probleme in a concepe un copil se comporta diferit, adopta o atitudine de dragalasenie excesiva fata de ei, sau mai rau ii pun sa te intrebe lucruri de genu "intreaba-o pe tantii ea cand o sa aiba un copil ? ", sau iti spun tie, "daca nu ai copii traiesti degeab, fa si tu unu ". E cumplit. Traiesc aceste lucruri zi de zi si constat ca de multe ori imi este mai de folos sa ma inchid in mine decat sa interactionez pt. ca interactiunea imi adanceste suferinta. Am scris aceste lucri mai mult pentru cele care au copii. Atunci cand va aflati in preajma unei femei care nu este mama, incercati sa va puneti in situatia ei si apoi dati drumul vorbelor. Credeti-ma provoaca atata durere.....
ma alatur doamnelor de mai sus; si eu sunt in aceeasi situatie, am pierdut doua sarcini, una in luna mare (luna a-6-ea), am simtit ca a cazut cerul pe mine.in prezent mai incerc insa simt ca nu te poate intelege decat cel care a trecut prin acelasi lucru;sper totusi sa-mi dea D-zeu noroc la un moment dat.
Incep prin a te felicita pentru acest articol! Cand l-am citit am plans in mai multe reprize; incercam sa ma linistesc si sa ma incurajez ca si eu o sa ajung odata mamica! Este intr-adevar foarte greu si cateodata cel mai greu este cand te intreaba rudele, prietenii;
incep direct.....spunand ca ma regasesc in tot ceea ce scrie.....e tare dureros....trebuie sa recunosc.Eu si sotul meu am incercat aproximativ 3 ani la rand....prima oara s-a prins foarte repede dupa 3 luni de incercari...dar...din pacate...cand bebe avea 2 luni aveam sa aflam la o banala ecografe...ca era sarcina extrauterina.S-a practicat salpingectomie dreapta totala....eram disperata si fizic si psihic....imi doream tare mult sa devin mama si constientizam ca mi se luasera jumatate din sanse.....nu stiu ce m-a durut mai tare.....suferinta fizica....sau cea psihica....care a continuat mult timp dupa operatie.E adevarat, conteaza tare mult ajutorul si intelegerea sotului, dar ce este in sufletul tau e greu de explicat in cuvinte.Am plecat in vacante, afara, dar oricat de frumos era, nu reusea sa acopere golul din suflet. Ne apropiem de 30 de ani, si parca timpul trecea asa degeaba.Apoi, urmatorii doi ani...au fost grei, grei....Nu mai reuseam deloc ...am inceput mormanul de analize, ecografii, tratamente, ca sa fie tot tacamul complet,la HSG am aflat ca cealalta trompa era infundata destul de tare...continua distractia.Am luat decizia sa incercam direct fiv, sa nu ma mai complic cu laparo...ca se putea desfunda si infunda iar, si riscul unei alte extrauterine era mult mai mare.Am gasit puterea sa trec peste tot, tratament, punctie, sindrom de hiperstimulare cu blocarea ovarului stang...imprumuturi la banci....cred ca Dumnezeu m-a intarit, iar sotul mi-a fosta laturi tot timpul. Am fost tare norocoasa sa reusesc din prima, a prins fertilizarea in vitro,din trei embrioni au supravietuit doi....si acum asteptam gemeni..baiat si fetita...Am 6 luni...si cand ma intreaba lumea care ma vede cu burtica...parca nu-mi vine sa cred....Cand am aflat prima data la analize, apoi la eco...nu stiam cum sa reactionam....doctora imi spunea:o sa aveti gemeni....si eu spuneam: ba nu, noi o sa avem doi copii.Nici macar nu ma puteam obisnui cu cuvantul
Felicitari pentru acest articol ! Ati reusit sa surprindeti multe aspecte legate de depresia cauzata de infertilitatea cu care se confrunta din ce in ce mai multe femei, din pacate.
Felicitari articolul este foarte reusitsi chiar imi dau lacrimile,este exact ceea ce simt eu si foarte probabil cele mai multe fete de pe forum
Scrie un comentariu